Grădiniţa în Danemarca

 "Din momentul în care am născut am avut impresia ca statul danez își ocrotește puii precum o cloșcă. La câteva zile de la naștere am primit acasă vizita asistentei medicale. Era o femeie extrem de caldă pe care o așteptam mereu cu mare drag. Aveam tot timpul listuța cu întrebări pregatită pentru vizita ei. Ea urmărea evoluția bebelușului, dacă alăptatul decurge normal și bebe crește bine sau dacă totul pare în regulă nu numai din punct de vedere medical. Spre exemplu, avea și responsabilități de asistentă socială, asigura autoritățile că bebelușul este pe mâini bune sau testa noii părinți de depresie post natală. A fost important pentru mine că aloca timp să vorbească și cu mine, să mă încurajeze sau să mă bată pe umăr atunci când aveam nevoie. După vârsta de un an, cei mai mulți copii intră la creșă. De fapt mai toți merg la creșă, inclusiv copiii din familia regală." Continuarea articolului >>>

 

sursa: www.printesaurbana.ro

Învăţământul nostru, acum 70 de ani

După anul 1900 în România au funcţionat şcolile de gospodărie rurală - aşa numitele şcoli de menaj. Un exemplu este Şcoala de Gospodărie Rurală din Budişteni, Argeş.  Potrivit site-ului Comunei Leordeni, şcoala a fost înfiinţat în anul 1904, în casele lui Constantin Simescu din comuna Glâmbocel, iar în anul 1908 a fost mutată în casele obştei „Topoloveanu“ din Budişteni (...)
Şcoala era destinată fetelor şi avea scopul să le instruiască pentru a deveni bune gospodine, pregătindu-se pentru ţesătorie, croitorie, sericicultură, menaj, dar şi pentru lucrările din grădină. 
Durata şcolii era de trei ani (clasele I, II, III), elevele fiind bursiere şi locuiau în internat. 
Din punctul de vedere al învăţământului, şcoala se subordona Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice - Direcţia Învăţământului Profesional şi Particular (...), iar din punctul de vedere al pregătirii practice, se subordona Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Arhiva primilor ani nu s-a păstrat, fiind distrusă în timpul războiului.
 Reforma învăţământului din anul 1948 a însemnat încetarea activităţii acestei şcoli.

Un document inedit, din acele vremuri - un certificat de absolvire emis în anul 1941, aparţinând bunicii pe linie paternă.

Mai multe detalii despre   Şcoala de Gospodărie Rurală din Budişteni: AICI


I

Toate-s vechi şi nouă toate

Într-o ediţie miniaturală a corespondenţei lui Eminescu găsesc următoarea scrisoare adresată de poet (în calitatea sa de revizor şcolar) prefectului de Vaslui, în 1875:

Subsemnatul, reamintindu-vă adresa sa N-o 243, prin care v-au notificat şcoalele rurale înfiinţate din nou în judeţul Vaslui, vă roagă să binevoiţi a pune în vedere onor. comitet permanent să controleze prevederile bugetare ale comunelor pe anul 1876 şi să li impuie o dotaţiune suficientă pentru şcoală şi învăţător, căci pân-acum constat cu durere că pe alocurea toată suma prevăzută în bugetele comunale pentru întreţinerea şcoalei ş-a învăţătorului nu treceau a treia parte din leafa primarului.

Recomand mai cu seamă com. Bîrzeştii, pl. Stemnic, unde este instalat Nicolae Habăr 1, normalistul cel mai bun care a ieşit la finele anului şcolar 1874—75, şi pentru care am aflat că în bugetul comunei pentru anul viitor i s-a prevăzut o leafă egală cu aceea a unui vătăjel, iar în anul curent nu i se dă absolut nimica, încât, avizat la salariul trimestrial al statului, are timp deplin de-a muri de foame în comuna Bîrzeştii. Fără de-a afişa vorbe mari asupra însemnătăţii învăţământului, cari nu ne-ar înainta cu un pas mai departe, cred totuşi că ar trebui să recunoaştem că tinerii normalişti cari au absolvit cu cel mai bun succes şcoala lor şi se dedau unei ocupaţii destul de ingrate ar trebui să se bucure de protecţia administraţiei judeţene, ca să nu se simtă izolaţi în lucrarea şi tendinţile lor, ca o frunză pe apă; mai ales că un normalist bun are mai multă cultură, deci şi mai mult simţimânt de demnitate, decât mulţi din scribii cari împlu cancelariile comunale sub fel de fel de titluri şi pretexte şi, ocupând o mulţime de funcţiuni nominale, [sunt] plătiţi din fondurile comunale în genere mult mai bine decât învăţătorul.

Mihai Eminescu, Corespondenţă - Editura Fortuna 2003

Inedit

O fotografie inedită, de acum 84 de ani, care vorbeşte despre onoare, despre respect şi despre ceea ce înseamna România de altădată. Adică România interbelică.  Respect faţă de om, faţă de lege, faţă de proprietate.  Oameni care au pierit demult şi, odată cu ei, o anumită atitudine, o anumită filosofie despre viaţă, despre valori, despre trecut şi viitor.

 

Iancu Arnăuţoiu şi Laurenţia Arnăuţoiu sunt nimeni alţii decât părinţii fraţilor Petre şi Toma Arnăuţoiu, doi dintre cei care au format gruparea "Haiducii Muscelului", parte a mişcării de rezistenţă împotriva comunismului (grupul de partizani a luptat în Munţii Făgăraş). Cei doi au fost executaţi. Părinţii, Iancu Arnăuţoiu şi Laurenţia Arnăuţoiu au pierit în temniţele comuniste. Pe rândul de jos, al şaselea de la stînga spre dreapta, Vasile Belu, străbunicul meu pe linie paternă.