De câtă forță, sacrificiu, demnitate, conștiință și luciditate este nevoie pentru a putea schimba un sistem tocmai cu oamenii care sunt rezultatul lui?


miercuri, 13 mai 2009

Eu, ambalajul şi puştoaica - fals tratat de ecologie

În dimineaţa asta, în timp ce-mi duceam copila la grădiniţă. Undeva în dreptul Grupului Şcolar C.A. Rosetti. Mă intersectez cu un grup de eleve şi, când să mă îndepărtez, constat că una dintre ele "pierde" intenţionat ambalajul unui pachet de biscuiţi. Mă opresc, strig după ea şi, cât se poate de elegant şi de respectuos, îi spun că i-a scăpat ceva. Câteva secunde se uita tâmp la mine. Îi explic, îi arăt, îi fac semne. Într-un tîrziu aproape că se apleacă după ambalaj, dar se răzgândeşte şi dă să plece. Eu insist. Plictisită, începe să lovească bucata de hârtie cu piciorul, îndreptând-o, oarecum, în direcţia coşului de gunoi. Îi spun că aşa n-o să rezolve nimic. Dar ridic puţin tonul şi privesc semnificativ spre clădirea liceului. Cu scârbă, cu doua degete, puştoaica ridică în cele din urma ambalajul şi, uimită de tupeul meu, pare că se îndreaptă spre coşul de gunoi. În tot acest timp vorbesc singur, fata nu scoate o vorbă. Rămân pe loc şi o urmăresc. Îşi întoarce capul de câteva ori, cu intenţia clară de a "scapa" de hârtie. Mai sunt câţiva metri până la tomberon. Plec mai departe, las copila la grădiniţă şi mă întorc pe acelaşi drum. Mă grăbesc. Dar am timp să observ, cu coada ochiului, cum un tatic, ce tocmai îşi coboară plodul din maşină, lasă în urmă o pungă de plastic. Oftez, n-am tupeu (şi nici timp) să mă "leg" şi de ăsta. Aşa că îmi continuu drumul. În dreptul coşului de gunoi, pe trotuar, recunosc ambalajul albastru aruncat de puştoaică. Îl iau de jos şi-l azvârl în "recipientul colector". În gând, îi zic ceva puştoaicei. Urc în maşină şi demarez. O apuc pe Traian. În dreptul sediului de la Drumuri şi poduri opresc. Sunt ultimul din coloana care aşteaptă să facă la dreapta, spre Muzeul Marinei. Trec vreo câteva minute. Suficient cât să am timp să văd cum tanti de servici de la  Drumuri şi poduri iese agale din clădire, ducând o găleată cu lături înspumate. Pe care o varsă uşor, să nu se stropească, în buza bordurii, pe carosabil. Şuvoiul o ia la vale, mânjind asfaltul. Scrâşnesc din dinţi şi-mi pregătesc "discursul", în timp ce cobor geamul maşinii (îmi revin brusc tupeul şi curajul). Vreau să-i strig ceva nesimţitei, dar taman când dau să deschid gura mă izbeşte pe mine în timpane claxonul taxiului din spate (nu mai eram ultimul din coloană); şi, evident, îndemnul politicos al taximetristului: "Hai, bă, mortule, mişcă-te !"