De câtă forță, sacrificiu, demnitate, conștiință și luciditate este nevoie pentru a putea schimba un sistem tocmai cu oamenii care sunt rezultatul lui?


vineri, 31 octombrie 2008

De ce iar?

Lucrez de aproape 10 ani pentru mişcarea sindicală din învăţământ. Debutul meu în profesie a coincis cu procesul intentat sindicatului din Constanţa de către inspectoratul şcolar pentru declanşarea grevei din ’99 - 2000. Am pierdut atunci, în primă instanţa, dar am câştigat în recurs. Constanţa a fost atunci unul dintre judeţele unde sindicatul a fost târât în judecată sub acuzaţia de grevă ilegală. Am avut noroc pentru că parcursesem toţi paşii ceruţi de lege pentru a putea desfăşura greva în linişte.
Am ţinut să rememorez această situaţie, tocmai pentru că ea pare uitată, mai ales de către liderii naţionali. Şi atunci, ca şi acum şi ca întotdeauna, sindicatele judeţene au fost lăsate să ţină singure în mână cartoful fierbinte al conflictului de muncă. Greva de atunci a fost un succes (dacă imi amintesc bine, s-a obţinut o creştere salarială medie de aproximativ 70%) dar sacrificiul membrilor de sindicat a fost imens. S-a spus chiar că acea majorare a fost posibilă tocmai ca urmare a economiilor salariale făcute pe perioada grevei. Vremurile erau însă altele...
Vremurile s-au schimbat. Elevii de atunci au devenit profesorii de astăzi. Guvernele s-au schimbat. Politica? Hmm... Parcă şi ea s-a schimbat puţin. A rămas o curvă, dar a devenit o curvă de lux. Lumea s-a schimbat şi ea. Atunci, ce nu s-a schimbat? Mişcarea sindicală nu prea s-a schimbat. Liderii sindicali nu s-au schimbat şi nici nu s-au preschimbat. Şi-atunci, să ne mai întoarcem cu 10 ani în urmă? Nu e nevoie, ei sunt aici ca şi atunci, ca şi acum; şi ca întotdeauna parcă. Evident, nu s-a schimbat nimic nici în privinţa statutului dascălilor noştri. Agonia sistemului de învăţământ românesc continuă.
Acum s-a hotărât, din nou: GREVĂ ! Să fie aceasta singura soluţie? Nu ştiu, poate. Eu cred însă că, întotdeauna, grevă este ultima soluţie şi nu singura soluţie. Această grevă putea şi poate fi evitată. Ar trebui evitată, mai ales pentru că nu are acoperire legală (dar să nu intrăm în amănunte de ordin juridic).
Oricum, mai cred cu tărie că situaţia actuală este consecinţa clară a lipsei oricărei strategii a federaţiilor sindicale, a inabilităţii acestora de a-şi pregăti şi de a-şi lansa mesajele catre opinia publica in mod coerent, organizat, pragmatic şi programatic. Citeam undeva că, pentru a-şi atinge obiectivele, orice organizaţie trebuie să fie comunicantă, iar comunicarea trebuie să fie organizată. Mişcarea sindicală din învăţământul nostru este încă organizată după principii semiprofesioniste. Mesajele organizaţiilor sindicale, lansate sincopat, fără imaginaţie, fără coerenţă, fără forţă şi fără viziune au fost nu doar incorect interpretate de opinia publică, dar, de multe ori, nici măcar nu au fost receptate sau, mai rău, s-au întors împotriva lor. În plus, supraexpunerea mediatică a aceloraşi lideri, debitânt în mod exasperant aceleaşi discursuri lipsite de conţinut, au accentuat această impresie de amatorism, de treabă făcută la plesneală.
Pentru mine este clar că inexistenţa unui plan de comunicare profesionist este ceea ce dăunează cel mai mult mişcării sindicale din învăţământ. De altfel, acest lucru poate fi observat cu uşurinţă în momente de criză ca aceasta, prin care trecem acum. Pentru că nu ştiu, nu pot sau nu vor să-şi elaboreze o politică proactivă, organizaţiile sindicale naţionale sunt prinse mereu pe picior greşit în jocul politic. Atitudinea lor este mereu una reactivă, în aşteptarea mutării adversarului. Iar când adversarul face o mutare surpriză, liderii noştri naţionali intră în panică, par că se dau de ceasul morţii şi, în final, îşi îndreaptă privirile rugătoare spre masa de manevră - sindicatele din teritoriu. Adică, ceva de genul: nu noi, hotărâţi voi cum e mai bine pentru noi, căci voi ne faceţi pe noi ceea ce suntem, iar noi vă facem pe voi...
Cred că e momentul ca federaţiile sindicale să-şi asume acest eşec, această criză în care s-a ajuns, în primul rând, din cauza unor greşeli de leadership sindical.
De aceea, cred că este nevoie ca organizaţiile sindicale din învăţământ să-şi lanseze strategii clare, planuri de comunicare şi de gestionarea a crizelor, politici proactive şi purtători de imagine veritabili, puternici, sinceri şi necompromişi. E nevoie, dacă vreţi, de un fel de profilaxie organizaţională. Şi, pentru că încă persistă multe corpuri străine în această mişcare sindicală, poate că e nevoie şi de o detoxifiere.