Am fost la Dobromir. Am plecat de acolo cu sentimentul că am fost la capătul lumii. Doar 80 de kilometri despart Dobromirul de Constanţa. Am înţeles de ce, uneori, distanţa se poate măsura în ani. Şi nu în ani lumină. 80 de kilometri cât 80 de ani pământeni. Cam atât desparte Dobromirul de lumea civilizată. Când priveşti spre colinele împădurite ale Dobromirului, ai putea crede că te afli într-un sătuc subcarpatic, amorţit de liniştea patriarhală şi traiul tihnit al oamenilor. Când te întorci însă spre sat, priveşti peste umăr în evul mediu. La Dobromir, cine are, are; cine n-are, n-are. La Dobromir aproape că nu există cale de mijloc, aceasta a fost senzaţia mea. Deşi totul în jur e gri, viaţa de acolo se tratează scurt, în alb şi negru. Nu e loc pentru nuanţe, pentru subtilităţi, pentru vise... E o lume a contrastelor, căci la Dobromir ajunge Internetul, dar nu există apă curentă. Nu e mai nimic de lucru. Sute de familii trăiesc din ajutorul social, dar am vazut, pe la unele porţi, şi maşini de 20 de mii de euro. Casele - cele mai multe din chirpici - joase şi sărăcăcioase. Unele, adevărate bordeie de pământ.O jumătate din şcoală este reabilitată, s-a montat şi centrală termică nouă, dar aceasta nu funcţionează. Noroc cu sobele... Şi în corpul vechi al şcolii sobele duduie, dar fără folos, căci simţi cum încet-încet te amorţeşte frigul.
Cu toate acestea, şcoala merge mai departe. Zilnic, aici ajung cateva zeci de cadre didactice. Şi câteva sute de copii, adunaţi de prin satele vecine. Nu mai sunt bani pentru decontul navetei de căteva luni, dar oamenii speră. Am încercat să vorbim cu primarul - plecase, deşi ştia că venim. Am încercat să vorbim cu viceprimarul - nu era. Am încercat să vorbim cu doamna contabil - se afla într-o prelungită pauză de masă, undeva în sat.
Cu toate acestea, şcoala merge mai departe. Zilnic, aici ajung cateva zeci de cadre didactice. Şi câteva sute de copii, adunaţi de prin satele vecine. Nu mai sunt bani pentru decontul navetei de căteva luni, dar oamenii speră. Am încercat să vorbim cu primarul - plecase, deşi ştia că venim. Am încercat să vorbim cu viceprimarul - nu era. Am încercat să vorbim cu doamna contabil - se afla într-o prelungită pauză de masă, undeva în sat.
A trebuit să plecăm. N-am avut de ales: n-am avut cu cine discuta, n-am avut cu cine "negocia".
I-am lăsat pe dascălii din Dobromir cu speranţa că, în curând, îşi vor primi banii. Şi cu promisiunea că vom reveni, că vom încerca să le rezolvăm problema, de va fi nevoie, chiar şi în justiţie. Pentru că, după cum vă spuneam, la Dobromir nu prea există căi de mijloc. Există o singură cale; şi aceasta şerpuieşte printre colinele Dobromirului spre Deleni şi mai departe: e drumul spre Constanţa... Îl vezi dacă te urci pe cea mai înaltă colină a Dobromirului, acolo unde tronoează fantoma ciungă a vechii biserici de cărămidă, dărâmată de cutremurul din '77.
