Potrivit unor surse sindicale, prin Decizia nr.1276 din 12 octombrie 2010 (nepublicată) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art.35 alin.(1) din Legea sindicatelor nr.54/2003.
Acest articol stabilea că, membrii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariat, au dreptul la reducerea programului lunar cu până la 5 zile pentru activităţi sindicale.
Curtea a constatat că, în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de această situaţie concretă şi obiectivă. În această situaţie, Curtea reţine că textul legal criticat afectează în esenţa sa dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art.44 din Constituţie.
Curtea constată că restrângerea operată asupra dreptului de proprietate nu poate fi justificată prin dispoziţiile art.53 din Constituţie, din moment ce măsura criticată nu este necesară într-o societate democratică. Totodată, Curtea nu poate reţine nici faptul că soluţia legislativă criticată a fost promovată pentru apărarea unui drept sau unei libertăţi, întrucât, în lipsa ei, libertatea sindicală, ca formă de manifestare a dreptului la asociere, nu ar fi fost grav afectată (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr.139/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.353 din 21 decembrie 1994). O atare teză este susţinută şi de dispoziţiile art.34 alin.(1) din lege, care prevăd că „membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, personalul de specialitate şi administrativ din aparatul acestora pot fi salarizaţi din fondurile organizaţiei sindicale sau în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă”, ceea ce înseamnă că, pe perioada în care aceste persoane desfăşoară activităţi sindicale, ele pot fi remunerate din fondurile organizaţiei sindicale. Astfel, textul de lege criticat creează premisele unei duble remunerări a aceleiaşi activităţi sindicale desfăşurate: pe de o parte, din fondurile sindicatului, pe de altă parte, din cele ale angajatorului. Or, dintr-o atare perspectivă, scopul reglementării, acela de a proteja activitatea sindicală, vine într-o evidentă coliziune cu interesele angajatorului, care este pus în situaţia de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta esenţa dreptului de proprietate.
În consecinţă, Curtea ajunge şi la concluzia că textul legal criticat cuprinde o măsură care nu instituie un raport just de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (întărirea libertăţii sindicale prin limitarea dreptului de proprietate al angajatorului).
Fără a reveni asupra jurisprudenţei sale şi având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că teza finală a textului art.35 alin.(1) din Legea nr.54/2003 încalcă art.44 şi art.53 din Constituţie.
Curtea constată că restrângerea operată asupra dreptului de proprietate nu poate fi justificată prin dispoziţiile art.53 din Constituţie, din moment ce măsura criticată nu este necesară într-o societate democratică. Totodată, Curtea nu poate reţine nici faptul că soluţia legislativă criticată a fost promovată pentru apărarea unui drept sau unei libertăţi, întrucât, în lipsa ei, libertatea sindicală, ca formă de manifestare a dreptului la asociere, nu ar fi fost grav afectată (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr.139/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.353 din 21 decembrie 1994). O atare teză este susţinută şi de dispoziţiile art.34 alin.(1) din lege, care prevăd că „membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, personalul de specialitate şi administrativ din aparatul acestora pot fi salarizaţi din fondurile organizaţiei sindicale sau în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă”, ceea ce înseamnă că, pe perioada în care aceste persoane desfăşoară activităţi sindicale, ele pot fi remunerate din fondurile organizaţiei sindicale. Astfel, textul de lege criticat creează premisele unei duble remunerări a aceleiaşi activităţi sindicale desfăşurate: pe de o parte, din fondurile sindicatului, pe de altă parte, din cele ale angajatorului. Or, dintr-o atare perspectivă, scopul reglementării, acela de a proteja activitatea sindicală, vine într-o evidentă coliziune cu interesele angajatorului, care este pus în situaţia de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta esenţa dreptului de proprietate.
În consecinţă, Curtea ajunge şi la concluzia că textul legal criticat cuprinde o măsură care nu instituie un raport just de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (întărirea libertăţii sindicale prin limitarea dreptului de proprietate al angajatorului).
Fără a reveni asupra jurisprudenţei sale şi având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că teza finală a textului art.35 alin.(1) din Legea nr.54/2003 încalcă art.44 şi art.53 din Constituţie.
