Mă minunez cum se chinuie unii, în jurul meu, să-şi ridice statui pe soclul trecutului lor pretins (tot de ei) glorios. Una mai înaltă şi mai impunătoare decât a celuilalt. Pentru aceşti atlanţi de polistiren, simplul gest de a-şi arunca găleata în latrină este o dovadă de suprem eroism. Nu mai contează că, în prealabil, încercând să se pişe în găleată, s-au udat pe bombeuri. Ba i-au mai stropit şi pe alţii din jur. Cu genul ăsta de oameni n-ai ce să discuţi, pentru că ei au, invariabil, aceeaşi replică: "Nu contează, băăă, că m-am căcat o săptămână în căldare, ce dacă pute, nu vezi, băăă, că tot eu mi-am asumat răspunderea de a arunca găleata !" Şi uite-aşa, din grămezile astea de rahat, încet, încet, săptămână de săptămână, oamenii ăştia îşi ridică propriile statui urât mirositoare. Bine că şi statuile putezesc! Atunci când sunt ridicate din rahat. Dar, până atunci, de ce suntem noi condamnaţi să le suportăm mirosul?
