De câtă forță, sacrificiu, demnitate, conștiință și luciditate este nevoie pentru a putea schimba un sistem tocmai cu oamenii care sunt rezultatul lui?


Abonează-te la sinvlex și pe Facebook !

marți, 16 septembrie 2008

DISCRIMINARE

Vezi ultimele noutăţi despre analizele medicale periodice aici 

  
*** Acest articol nu poate fi reprodus partial, integral sau modificat fara permisiunea anterioara explicita, prin acord scris, a autorului.
 
DISCRIMINAREA SALARIAŢILOR DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII ŞI SECURITĂŢII ÎN MUNCĂ ESTE AVIZATĂ DE MINISTERUL SĂNĂTĂŢII, CASA NAŢIONALĂ DE SĂNĂTATE ŞI MINISTERUL EDUCAŢIEI. TOCMAI PENTRU CĂ ÎNCALCĂ LEGISLAŢIA ÎN VIGOARE, ORDINUL NU ESTE CONTRASEMNAT DE MINISTERULUI MUNCII




INTRODUCERE

CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

Dispoziţiile legale privind securitatea şi sănătatea în muncă, reprezintă un ansamblu unitar de norme juridice imperative, care au ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează cu privire la organizarea multilaterală, desfăşurarea şi controlul proceselor de muncă, în scopul asigurării condiţiilor optime, la nivelul ştiinţei şi tehnicii moderne, pentru apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii tuturor participanţilor în acest proces, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
[1]


Obligaţiile generale ale angajatorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă sunt reglementate de dispoziţiile Codului muncii,
[2] completate şi dezvoltate de cele ale Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă. [3]
În cadrul ansamblului dispoziţiilor privind securitatea şi sănătatea în muncă un loc deosebit de important îl ocupă prevederile referitoare la protecţia salariaţilor prin serviciile medicale. În acest sens, Codul muncii stabileşte câteva principii referitoare la protecţia salariaţilor prin serviciile medicale:
- obligaţia angajatorilor de a asigura accesul salariatilor la serviciul medical de medicină a muncii
[4];
- interdicţia de a se costitui obligatii financiare pentru salariati în contextul măsurilor privind securitatea si sănătatea în muncă;
- obligativitatea efectuării de către salariaţi a examenelor medicale la angajare şi periodic, în funcţie de specificul locului de muncă, pe cheltuiala angajatorului.


UN PUNCT DE VEDERE CRITIC ASUPRA ORDINULUI NR. 4840/2005 PRIVIND CONTROLUL MEDICAL ANUAL PENTRU PERSONALUL DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR  
(vezi sinteza articolului  aici

Ordinul 4840/2005 contravine în mod flagrant atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, cât şi celor privind principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, sănătatea şi securitatea în muncă - stabilite de Codul muncii, Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă şi Normele generale de protecţia muncii.


Ordinul comun al Ministrului Educaţiei şi Cercetării, Ministrului Sănătăţii şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 4840/2005 privind controlul medical anual pentru personalul din învăţământul preuniversitar
[5] (denumit în continuare Ordin) a fost emis în vederea rezolvării unei probleme extrem de grave, cu care se confruntă sistemul de învăţământ preuniversitar în ultimii ani – incapacitatea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, a inspectoratelor şcolare judeţene, a unităţilor şcolare şi consiliilor locale şi judeţene de a organiza şi finanţa examenul medical la angajare şi periodic, în conformitate cu normele privind sănătatea şi securitatea în muncă.
Fiind emis în baza legii, un ordin nu poate schimba condiţiile prevăzute de aceasta. Este, de asemenea, de principiu, că, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate face distincţie.
Astfel, potrivit art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
[6] ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. În formula introductivă a acestor acte normative vor fi cuprinse toate temeiurile juridice prevăzute la art. 40 alin. (4). De asemenea, potrivit art. 76, ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.
Cu toate acestea, în opinia noastră, ordinul în cauză contravine în mod flagrant atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, cât şi celor privind principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, sănătatea şi securitatea în muncă - stabilite de Codul muncii, Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă şi Normele generale de protecţia muncii (instituite prin Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 508/2002
[7], respectiv Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 933/2002[8]) - consacrând o inadmisibilă inegalitate de tratament al personalului din învăţământ, în raport cu celelalte categorii de salariaţi.

I) Art. 1 din Ordin stabileşte că
avizul clinic va fi acordat de către medicul de familie pe lista căruia se află cadrul didactic, cadrul didactic auxiliar, respectiv personalul nedidactic, ca urmare a efectuării de către medicul de familie a controlului medical anual, aşa cum este definit de legislaţia care reglementează materia asigurărilor sociale de sănătate.
O primă observaţie care se poate face cu privire la această prevedere este aceea că ea încalcă art. 182 din Codul muncii. Potrivit dispoziţiilor acestui articol,
angajatorii au obligaţia să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii. În aplicarea acestor prevederi de principiu, art. 32 din Normele generale de protecţia muncii stabilesc foarte clar că angajatorii din sectoarele public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, sunt obligaţi să asigure supravegherea stării de sănătate a tuturor angajaţilor prin serviciile medicale de medicina muncii. Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 185-187 din Codul muncii, coroborat cu dispoziţiile normelor generale de protecţia muncii şi cele ale Legii 418/2004[9] privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii, singura persoană/structură abilitată să asigure controlul medical la angajare, controlul medical periodic, precum şi supravegherea stării de sănătate a angajaţilor este medicul de medicina muncii, respectiv serviciile medicale de medicina muncii.
Ordinul stabileşte însă că, pentru salariaţii din învăţământ, avizul clinic va fi acordat de către medicul de familie, ca urmare a controlului medical anual, aşa cum este definit de legislaţia care reglementează materia asigurărilor sociale de sănătate. În această situaţie, se poate constata că, prin acest Ordin:

1. Salariaţilor din învăţământul preuniversitar nu li se asigură accesul la serviciul medical de medicina muncii
Situaţia este determinată de “transferarea” unor atribuţii specifice numai medicului/serviciului de medicina muncii către medicul de familie, deşi art. 2
2 alin. 1 din Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2007[10] stabileşte că medicul de familie asigură numai asistenţa medicală primară[11].
Potrivit art. 25 din Contractul-cadru,
asiguraţii în vârstă de peste 18 ani au dreptul de a efectua un control medical pentru prevenirea bolilor cu consecinţe majore în ceea ce priveşte morbiditatea şi mortalitatea. Pentru cadrele didactice controlul medical se poate efectua la începutul anului şcolar. Pentru asiguraţii care nu sunt în evidenţa medicului de familie cu o boală cronică, controlul medical se poate efectua la solicitarea expresă a asiguratului sau atunci când acesta se prezintă la medicul de familie pentru o afecţiune acută. De asemenea controlul medical se poate efectua şi la solicitarea medicului de familie. Ca urmare a controlului medical medicul de familie va încadra asiguratul într-o grupă de risc şi va consemna acest lucru în fişa medicală.
Considerăm că, în mod evident, acest control medical anual, la care face trimitere art. 1 din Ordin şi care este efectuat de medicul de familie, nu este de natura celui pe care îl efectuează medicul de medicina muncii, fiind doar un examen clinic în urma căruia se stabileşte starea generală de sănătate şi nu aptitudinea/inaptitudinea de a putea ocupa/exercita o anumită funcţie/meserie. Chiar dacă şi medicul de medicina muncii realizează un examen clinic general, acesta se efectuează alături de alte examene medicale complementare şi în contextul special al examinării în vederea stabilirii aptitudinii/inaptitudinii persoanei în cauză de a ocupa un anumit loc de muncă. În opinia noastră, atât din raţiuni ce ţin de respectarea legalităţii, cât şi din raţiuni deontologice, medicul de medicina muncii nu poate fi obligat să ţină cont de avizul clinic acordat de medicul de familie. De altfel, în urma examinarii pe care o efectuează, medicul de medicina muncii emite/completează o fişă de aptitudine. În conformitate cu art. 61 alin. 2 din Normele generale, fişa de aptitudine se completează numai de către medicul de medicina muncii, în două exemplare, unul pentru angajator şi celălalt pentru angajat, şi este singurul document care atestă aptitudinea unei persoane de a ocupa locul de muncă respectiv.
[12]
Prin urmare, controlul medical anual, la care face trimitere art. 1 din Ordin, reprezintă un drept şi o obligaţie decurgând strict din calitatea de asigurat a fiecărui salariat. Acesta se efectuează individualizat, în cadrul asistenţei medicale primare şi în cadrul pachetului de servicii de bază, exclusiv de către medicul de familie. Mai mult decât atât, spre deosebire de vechea redactare, din actuala redactare a textului art. 25 din Contractul-cadru nu mai rezultă obligativitate pentru asiguraţi a efectuării anuale a controlului medical la medicul de familie.
Precizarea expresă potrivit căreia pentru cadrele didactice controlul medical anual se poate efectua la începutul anului şcolar nu are relevanţă/eficienţă, întrucât exclude celelalte categorii de salariaţi din învăţământul preuniversitar (personalul didactic auxiliar şi personalul cu funcţii comune sistemului bugetar). În plus, dacă în cazul personalului didactic, examenul medical periodic are loc anual, cum se efectuează (şi pe cheltuiala cui?) examenul periodic al altor categorii de salariaţi din învăţământul preuniversitar ( personalul care lucrează în colectivităţi de copii mici – grădiniţe, spre exemplu case de copii etc) pentru care Normele generale impun examene periodice semestriale şi chiar trimestriale, cuprinzând atât un examen clinic general, cât şi examinări complementare
[13]? Aceasta în condiţiile în care, în calitate de asigurat, salariatul are dreptul doar la un singur control medical anual efectuat în cadrul pachetului de bază ale cărui costuri sunt suportate din fondul asigurărilor de sănătate.
De asemenea, este important de precizat că, raportat la prevederile art. 61 - 85 din Legea nr. 95/2006, medicul de familie nu poate stabili aptitudinea/inaptitudinea unei persoane de a exercita o anumită meserie/profesie. Această competenţă nu se regăseşte printre cele stabilite pentru medicul de familie/cabinetul de medicină de familie de art. 72-79 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
[14] De altfel acest lucru nu ar fi posibil, întrucât s-ar încălca principiul cu respectării specificului specialităţii, instituit de art. 82 din Lege.[15]

2. Salariaţilor din învăţământul preuniversitar nu li se asigură accesul gratuit la serviciul medical de medicina muncii
Art. 171 alin. 5 din Codul muncii stabileşte că măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz, obligaţii financiare pentru salariaţi.
Aşa cum am arătat mai sus, controlul medical anual obligatoriu pe care îl efectueză medicul de familie se realizează în virtutea calităţii de asigurat a salariaţilor din învăţământ. Atât potrivit vechilor reglementări, în vigoare la momentul emiterii ordinului, cât şi în prezent, salariaţii plătesc o contribuţiei de asigurare. Astfel, în calitate de asigurat, potrivit art. 4 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 150/2002 cu modificările şi completările ulterioare (în acest moment abrogată), salariaţii aveau obligaţia plăţii contribuţiei de asigurare. Şi în prezent, potrivit art. 211 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, se stabileşte că sunt considerate ca fiind asigurate numai persoanele care fac dovada plăţii contribuţiei la fondul de asigurări sociale de sănătate. Prin urmare, serviciul medical prestat de medicul de familie în conformitate cu art. 1 din Ordin, ca furnizor de servicii medicale în asistenţa medicală primară, nu este unul gratuit, fiind “plătit” de salariat prin contribuţia de asigurare, în cadrul sistemului de decontare stabilit de lege şi Contractul-cadru, şi nu de către angajatorii din sistemul de învăţământ preuniversitar aşa cum dispune, cu valoare de principiu, art. 171 alin. 5 din Codul muncii. În plus, faptul că art. 4 din Ordin dispune că, totuşi,
costul aferent microradiofotografiei (MRF) va fi suportat de angajator/unitatea şcolară, prin ordonatorul principal de credite - consiliul local, respectiv consiliul judeţean, conform Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 354/2004, nu face decât să confirme inechitatea instituită în cazul personalului din învăţământ şi încălcarea legii, din moment ce numai costul aferent microradiofotografiei (MRF) va fi suportat de angajator ( Per a contrario, costul celorlalte examinări medicale, nu va fi suportat de angajator). Mai mult decât atât, Legea nr. 95/2006 dispune, în mod clar, prin art. 237 alin. (1) lit. p), că serviciile acordate în cadrul cabinetelor de medicină a muncii nu sunt suportate din fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

II) Potrivit art. 3 din Ordin,
examinarea psihologică anuală a personalului din învăţământul preuniversitar se realizează de către psihologii şcolari. Totodată, personalul din învăţământul preuniversitar este obligat să prezinte conducerii unităţii şcolare o declaraţie pe propria răspundere că nu suferă de afecţiunile psihice stipulate în anexă. În cazul constatării unor tulburări de natură psihocomportamentală, psihologii şcolari informează directorii unităţilor de învăţământ. Aceştia vor solicita, în condiţiile legii, un examen medical specializat de la un cabinet de medicină a muncii.
Analiza textului acestui articol, raportată la unul dintre temeiurile legale ale emiterii Ordinului în cauză (Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România
[16]), conduce la următoarele observaţii:
1. Art. 3 din Ordin contravine dispoziţiilor Legii nr. 213/2004, normelor metodologice
[17] de aplicare a acestei legi, precum şi procedurilor de atestare şi exercitare a profesiei de psiholog, stabilite de Colegiul Psihologilor din România.
Astfel, potrivit Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 213/2004, exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică se face de către persoanele care au absolvit o instituţie de învăţământ superior de specialitate, cu diplomă de licenţă în psihologie sau asimilată, obţinută într-o instituţie de învăţământ superior acreditată, din România sau din străinătate, recunoscută sau echivalată, după caz, potrivit legii.
În conformitate cu art. 24 lit f) din Legea nr. 213/2004, singurul organism abilitat să ateste dreptul de liberă practică al psihologilor este Colegiul Psihologilor din România. Conform procedurii stabilite de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004, atestatul este eliberat persoanei în cauză în urma propunerii preşedintelui uneia dintre comisile aplicative specifice Colegiului Psihologilor din România.
[18] Între comisiile care funcţionează la nivelul Colegiului Psihologilor din România se numără Comisia de muncă, transporturi şi servicii şi Comisia de psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională.
În conformitate cu art.3 din Procedura de atestare a Comisiei de psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională, psihologii atestaţi în domeniile psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională
[19] şi psihopedagogie specială se vor numi psihologi şcolari. De asemenea, potrivit art. 4 din aceeaşi procedură, psihologii şcolari care lucrează în unităţile de învăţământ de stat sau particular acreditate au statut de profesor psiholog. Mai mult decât atât, art. 17 din Procedura de atestare a Comisiei de psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională, stabileşte, fără echivoc, faptul că psihologii şcolari care posedă atestat de liberă practică, în funcţie de treapta de specializare, pot desfăşura următoarele activităţi specifice: a) evaluarea şi diagnoza copiilor, tinerilor, membrilor familiei şi cadrelor didactice – preuniversitare şi universitare; b) consiliere şcolară; c) consiliere vocaţională; d) intervenţie psihologică; e) consultanţă; f) cercetare; g) formare şi supervizare în domeniu; h) consiliere şi intervenţie educaţională în instituţii, organizaţii şi comunitate.
Faţă de cele expuse mai sus, considerăm că psihologii şcolari nu au dreptul şi nici abilitatea de a iniţia şi realiza examinarea psihologică anuală a personalului din învăţământ în contextul dispoziţiilor cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă, stabilite de Codul muncii şi legislaţia specifică.
În opinia noastră, dreptul de a efectua examinarea psihologică a salariaţilor, în vederea angajării, autorizării/menţinerii într-o anumită funcţie, revine direct şi exclusiv psihologilor atestaţi în domeniul psihologia muncii şi industrial-organizaţională, în cadrul serviciilor de medicina muncii, aşa cum rezultă şi din art. 2 al Normelor de atestare ale Comisiei de muncă, transporturi şi servicii din cadrul Colegiului Psihologilor din România (psihologii atestaţi pentru aceste domenii pot utiliza metodele psihologice pentru: a) analiza psihologică a muncii; b) evaluare, selecţie şi expertiză psihologică în vederea angajării, autorizării/menţinerii în funcţie sau la solicitarea instituţiilor abilitate; c) formare, orientare şi repartiţie în muncă după criterii psihologice; d) analiza şi prevenirea fenomenelor de inadaptare profesională; e) studiul şi prevenirea stresului ocupaţional etc).

2. În mod contradictoriu, art. 3 din Ordin instituie o procedură privind efectuarea examenului psihologic anual, pe de o parte derogatorie de la normelor generale cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă, iar, pe de altă parte, cu trimitere la acestea.
Astfel, după ce în mod nelegal stabileşte că examinarea psihologică anuală a personalului din învăţământul preuniversitar se realizează de către psihologii şcolari, ordinul instituie pentru aceştia din urmă obligaţia de a informa directorii unităţilor de învăţământ, în cazul constatării unor tulburări de natură psihocomportamentală. La rândul lor, directorii unităţilor de învăţământ vor solicita, în condiţiile legii, un examen medical specializat de la un cabinet de medicină a muncii. Ori, în condiţiile legii, efectuarea examenului psihologic al personalului din învăţământul preuniversitar (personal didactic) trebuie să se realizeze în mod obligatoriu anual şi numai în cadrul unui cabinet de medicina muncii, de către un specialist atestat în acest sens (fişa 138 din Normele generale de protecţie a muncii).
De asemenea, cel puţin stupefiantă, este şi prevederea potrivit căreia personalul din învăţământul preuniversitar este obligat să prezinte conducerii unităţii şcolare o declaraţie pe propria răspundere că nu suferă de anumite afecţiunile psihice, considerate ca fiind incompatibile cu funcţia didactică/didactică auxiliară. Pe de o parte prevederea este în contradicţie cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare potrivit căruia încadrarea şi menţinerea într-o funcţie didactică sau didactică auxiliară, precum şi intr-o funcţie de conducere, de îndrumare şi de control sunt condiţionate de prezentarea unui certificat medical, eliberat pe un formular specific elaborat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării împreună cu Ministerul Sănătăţii. Pe de altă parte, din punctul nostru de vedere, în contextul modificărilor intervenite în ultimii ani în legislaţia cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă, oricum dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 au căzut în desuetudine.


CONCLUZII

Faţă de cele arătate, considerăm că, stabilind în mod inadmisibil o procedură derogatorie de la o serie de acte normative cu forţă juridică superioară, acte normative tocmai în temeiul cărora a fost emis,
Ordinul nr. 4840/2005 privind controlul medical anual pentru personalul din învăţământul preuniversitar:
1. contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări;

2. contravine art. 5 alin. 1 din Codul muncii care consacră principiul egalităţii de tratament făţă de toţi salariaţii şi angajatorii în cadrul relaţiilor de muncă;
3. instituie cel puţin o discriminare indirectă în sensul art. 5 alin. 4 din Codul muncii;
4. este inaplicabil într-o mare măsură şi lipsit de finalitate, întrucât tinde să rezolve doar formal problema examenlor medicale şi periodice ale personalului din învăţământul preuniversitar.

*** Acest articol nu poate fi reprodus partial, integral sau modificat fara permisiunea anterioara explicita, prin acord scris, a autorului.

[1] Ţiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 686.
[2] Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 72 din data de 5 februarie 2003. Această lege a fost modificată şi completată prin: Legea nr. 480/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 814/2003; Legea nr. 541/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 913/2003; Ordonanţa de urgenţă nr. 65/2005, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 576/2005, aprobată prin Legea nr. 371/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 1147/2005.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006.
[4] În acest sens, art. 182 – 187 din Codul muncii.
[5] Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 821 din data de 12 septembrie 2005.
[6] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 777 din 25 august 2004.
[7] Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 880 din data de 6 decembrie 2002.
[8] Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 880 din data de 6 decembrie 2002.
[9] Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 998 din data de 29 octombrie 2004.
[10] Aprobat prin Hotărârea nr. 1842 din 21 decembrie 2006 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2007, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1034 din data de 27 decembrie 2006, modificată şi completată prin Hotărârea nr. 1534 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 874 din data de 20 decembrie 2007.
[11] Potrivit art. 24 din Contractul –cadru, medicii de familie acordă asistenţă medicală potrivit pachetului de servicii medicale de bază, asigură asistenţă medicală pentru situaţii de urgenţă oricărei persoane care are nevoie de aceste servicii, asigură asistenţă medicală persoanelor care nu fac dovada calităţii de asigurat şi a plăţii contribuţiei la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, conform pachetului minimal de servicii medicale, precum şi categoriilor de persoane care se asigură facultativ pentru sănătate, potrivit legii.
[12] Pentru formularul fişei de aptitudini, a se vedea Anexa 8 din Normele generale de protecţie a muncii.
[13] In acest sens, a se vedea Fişa 138 din Normele generale de protecţie a muncii.
[14] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 372 din data de 28 aprilie 2006.
[15] În procesul de furnizare de servicii cabinetele medicilor de familie colaborează cu toate celelalte specialităţi medicale, cu respectarea specificului specialităţii şi asigurarea transmiterii reciproce a tuturor datelor relevante cu privire la starea pacientului.
[16] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 492 din data de 1 iunie 2004.
[17] Aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 788 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 721 din data de 9 august 2005.
[18] Potrivit art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004, obţinerea atestatului de liberă practică în oricare dintre formele prevăzute la art. 10 din lege presupune parcurgerea următoarelor etape, a căror succesiune este obligatorie: a) depunerea dosarului la Comitetul filialei de care aparţine solicitantul, verificarea conţinutului şi conformităţii şi înaintarea acestuia la Comitetul director; b) analizarea dosarului de către comisia aplicativă, potrivit procedurilor specifice fiecărei comisii, reglementate prin prezentele norme; c) parcurgerea de către psihologul solicitant a procedurilor specifice fiecărei comisii aplicative; d) susţinerea de către preşedintele comisiei aplicative, în cadrul Comitetului director, a propunerii de eliberare/neeliberare a atestatului în domeniul de specializare solicitat; e) eliberarea de către Comitetul director a atestatului de psiholog cu drept de liberă practică, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, de prezentele norme şi de documentele aprobate de Convenţia Naţională a Psihologilor din România.
[19] Sursa: Colegiul Psihologilor din România – http://www.copsi.ro/

ANEXĂ
ORDINUL nr. 4840 din 24 august 2005 privind controlul medical anual pentru personalul din învăţământul preuniversitar În conformitate cu prevederile Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 4 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul Legii protecţiei muncii nr. 90/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii, în conformitate cu prevederile art. 171 şi 172 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului sănătăţii şi familiei nr. 508/933/2002 privind aprobarea Normelor generale de protecţie a muncii, în conformitate cu Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare, al Hotărârii Guvernului nr. 168/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Hotărârii Guvernului nr. 223/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, ministrul educaţiei şi cercetării, ministrul sănătăţii şi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate emit următorul ordin:

Art. 1 Avizul clinic va fi acordat de către medicul de familie pe lista căruia se află cadrul didactic, cadrul didactic auxiliar, respectiv personalul nedidactic, ca urmare a efectuării de către medicul de familie a controlului medical anual, aşa cum este definit de legislaţia care reglementează materia asigurărilor sociale de sănătate.
Art. 2 Lista bolilor profesionale incompatibile cu funcţia didactică este stipulată în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.
Art. 3 Examinarea psihologică anuală a personalului din învăţământul preuniversitar se realizează de către psihologii şcolari. Totodată, personalul din învăţământul preuniversitar este obligat să prezinte conducerii unităţii şcolare o declaraţie pe propria răspundere că nu suferă de afecţiunile psihice stipulate în anexă. În cazul constatării unor tulburări de natură psihocomportamentală, psihologii şcolari informează directorii unităţilor de învăţământ. Aceştia vor solicita, în condiţiile legii, un examen medical specializat de la un cabinet de medicină a muncii.
Art. 4 Costul aferent microradiofotografiei (MRF) va fi suportat de angajator/unitatea şcolară, prin ordonatorul principal de credite - consiliul local, respectiv consiliul judeţean, conform Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 354/2004.
Art. 5 Inspectoratele şcolare judeţene, unităţile şcolare şi casele de asigurări de sănătate vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

LISTA incompatibilităţilor de ordin medical pentru categoriile profesionale menţionate la art. 4 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic
(A)Situaţii de inaptitudine profesională de natură psihocomportamentală:
1.episoade acute ale bolilor psihotice;
2.deteriorarea cognitivă, indiferent de etiologie;
3.tulburări severe de comportament datorate bolilor mintale, inclusiv cele care pot însoţi tulburările de identitate de gen şi preferinţă sexuală, precum şi cele datorate consumului de alcool şi/sau de substanţe psihoactive.
(B)Afecţiuni neurologice: tulburări de vorbire care împiedică activitatea didactică: - balbismul foarte grav; - afazia (de orice etiologie).
(C)Boli transmisibile în evoluţie, până la vindecare, inclusiv starea de purtător, până la sterilizare: - TBC evolutiv.


Niciun comentariu: