Tăcerea mea din ultimele zile ar putea continua mult timp de-acum încolo. Ce ar mai fi de spus şi cât ar mai conta ceea ce spun eu? Acum, când mişcarea sindicală din învăţământ a înregistrat cel mai mare eşec din ultimii 15 ani, ce a mai rămas de spus sau de făcut? Nimic. Eu, unul, nu mai aştept nimic. Nici măcar demisia de onoare al liderilor noştri sindicali "naţionali", gest pe care, mărturisesc, în naivitatea mea, l-am crezut posibil pentru câteva zile. Poate pentru că, pur şi simplu, aşa ar fi fost firesc.
