Săptămâna trecută, luând în discuţie, într-un grup de jurişti, situaţia deosebit de gravă din învăţământ, dar şi pe cea a ţării, în general, am ajuns împreună cu aceştia la o serie de concluzii asupra cărora nu credeam că ne vom mai opri vreodată, mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană.
Am constatat şi noi, ca şi alţii, cu amărăciune, dar şi cu revoltă, că ţara noastră se confruntă cu o situaţie fără precedent, în acest moment fiind încălcate în mod grosolan principii imuabile de drept, ce privesc separaţia puterilor în stat şi supremaţia legii.
Nerecunoaşterea de către puterea executivă a mii de hotărâri judecătoreşti irevocabile şi împiedicarea, prin mijloace ajuridice, a executării acestora, ne fac să constatăm că, în România, statul de drept este, practic, dizolvat, îndreptându-ne către instaurarea unei anarhii juridice.
Puterea executivă îşi arogă prerogativele puterii legislative prin asumarea, în mod repetat, a unor legi fundamentale şi prin emiterea unor acte normative cu forţă juridică inferioară, care modifică sau împiedică aplicarea legilor adoptate de Parlament.
Este cu atât mai grav cu cât toate aceste abuzuri au ajuns să fie validate, în mod cu totul surprinzător, de Curtea Constituţională, autoritate care ar trebui să vegheze la respectarea legii fundamentale şi a statului de drept, mai presus de orice interese politice, economice sau de conjuctură.
Constatăm astfel că, dincolo de eforturile organizaţiilor sindicale, ale presei şi ale societăţii civile, dincolo de verticalitatea şi autoritatea puterii judecătoreşti, ne îndreptăm către o formă de dictatură care ne îndepărtează de Uniunea Europeană şi ne apropie, mai curând, de un tip de organizare statală de care unele popoare tocmai încearcă să se elibereze.
Nu ştiu ce ar mai rămâne de făcut în aceste condiţii. Să fie, oare, revolta populară o soluţie? Asta ar înseamna că ne-am întors cu 20 de ani în urmă. Eu asta simt.
