De câtă forță, sacrificiu, demnitate, conștiință și luciditate este nevoie pentru a putea schimba un sistem tocmai cu oamenii care sunt rezultatul lui?


Abonează-te la sinvlex și pe Facebook !

marți, 23 februarie 2010

La nivelul şcolilor atitudinea este pasivă, de aşteptare a intervenţiei statului.

Ana-Maria Iana face parte dintr-o generaţie de aur a S.N.S.P.A. După ce a terminat Facultatea de Comunicare a revenit pentru un master în Management Educaţional şi Comunicare Instituţională, pe care l-a absolvit în 2007. În continuare, un fragment din lucrarea ei de dizertaţie (pe care am putea să o considerăm lucrare de doctorat , atât este de complexă şi de documentată), lucrare care tratează tema comunicării organizaţionale în şcolile româneşti.
Conferenţiar universitar dr. Diana-Maria Cismaru, coordonatorul lucrării

În majoritatea instituţiilor şcolare româneşti de stat, comunicarea nu se desfăşoară conform unui plan strategic, real, inspirat de nevoile reale ale publicurilor-ţintă ale organizaţiei sau care să aibă la bază obiective prestabilite. De cele mai multe ori, comunicarea externă este aleatorie, iar efectele sale sunt întâmplătoare. Suporturile comunicaţionale sunt reduse şi sunt corelate sporadic cu planul de dezvoltare al acestor organizaţii. Deşi şcolile prezintă periodic către inspectorate şcolare sau minister planul de dezvoltare instituţională, am observat (din zecile de planuri de dezvoltare şcolară studiate) că subcapitolul destinat comunicării este redus adesea la prezentarea, pe scurt, a tematicii şedinţelor consiliului profesoral. Totodată, în multe cazuri, aceste planuri au folosit doar ca instrument al managerului şcolar, utilizat de acesta în momentul înscrierii la concursul un nou mandat de director.
Toate studiile dedicate efectelor descentralizării au dovedit mari probleme de comunicare între şcoală şi comunitate. Şcoala nu consideră autorităţile locale ca parteneri în analiza nevoilor educaţionale şi adesea nu îşi concepe oferta educaţională conform condiţiilor concrete din fiecare comunitate. De multe ori, comunitatea este chemată să susţină financiar un proces pe care nu-l înţelege în totalitate. Comunicarea cu administraţia locală se reduce, de regulă, la probleme administrative: solicitări de fonduri pentru cheltuielile curente, întreţinere, reparaţii ş.a. Administraţia locală nu este implicată în politica educaţională a şcolii, iar comunicarea este strict formală. Autorităţile locale şi reprezentanţii comunităţii sunt invitaţi doar la evenimente formale – deschiderea anului şcolar, şedinţele consiliului de administraţie şi aproape niciodată la activităţi informale (excursii, serbări etc.).
În general, la nivelul şcolilor nu există un comportament de prospectare a pieţei şi a resurselor locale: atitudinea este pasivă, de aşteptare a intervenţiei statului. La o analiză mai generală, pot fi identificate mai multe puncte critice ale sistemului educaţional românesc. Astfel, în ce priveşte finanţarea învăţământului, pe care nu o pot neglija, cel mai adesea organizaţiile şcolare din sistemul de stat sunt subfinanţate (spre deosebire, de pildă, de şcolile private). Finanţarea şcolilor de stat este dependentă de nivelul local de dezvoltare, ceea ce duce la polarizare: resurse mari în localităţi bogate şi resurse limitate în localităţi sărace. De asemenea, şcolile depind şi de relaţiile dintre autorităţi şi reprezentanţii şcolii sau de interesele de grup locale, iar veniturile extrabugetare depind de nivelul de dezvoltare al localităţii, de veniturile populaţiei, dar şi de relaţiile cu persoane-cheie care pot acorda finanţare organizaţiilor şcolare.

Ana-Maria Iana 
Fragment din lucrarea de disertaţie Şcolile româneşti şi comunicarea externă (preluare http://dianacismaru.wordpress.com/ )

4 comentarii:

Laura spunea...

Intrebarea este: de ce se intampla asa? majoritatea managerilor din preuniversitar au obtinut postul in urma unui examen, examen care le verifica competente, inclusiv de comunicare. De asemenea, majoritatea managerilor au diplome emise de minister, de CCD-uri, de unele universitati, care dovedesc ca s-au specializat. Si totusi realitatea descrisa in fragment este alta. Revine intrebarea: de ce? cei care tin cursuri, emit diplome, evalueaza competente se joaca, unul sau toate sistemele sunt defecte, corupte, lipsite de valoare?, pentru ca, daca ne gandim putin, orice profesor este antrenat, intr-un fel sau altul, in arta comunicarii, persuadarii- altfel nu ar putea preda. Deci toti directorii, profesori fiind, pornesc cu un apriori comunicational mult mai dezvoltat decat al altor manageri, din alte domenii.Si totusi...de ce realitatea se prezinta altfel?
Oare nu ministerul este cel care "impune" un anumit limbaj? nu genereaza, prin expectante si evaluari ale performantelor managerilor, un anumit tip de comunicare, din care acestia nu pot sa iasa, fara sa fie sanctionati? Nu e nou mecanismul, obedienta voluntara nu e ceva nou in tara asta!

Emilian Avrămescu spunea...

Cred ca sunt mai multe cauze. Una ar fi cea a politizarii excesive a sistemului si a functiilor de conducere din invatamant.
Alta ar fi ce legata de mentalitatea celor care acced in aceste functii. Obtinerea unei diplome sau a unei certificari in domeniul managementului a ajuns o formalitate, o forma fara fond. Asta n-ar fi problema daca aceia in cauza ar asimila, si-ar asuma si ar incerca sa aplice ceea ce au invatat.

Anonim spunea...

(Gabi)

Implicarea autoritatilor locale? In mediul rural, comunicarea cu Consiliul Local sau primaria se rezuma la prezentarea bugetului si ajustarea acestuia cand este nevoie. De ce se intampla asta (raportat la scoala mea, pentru ca nu pot generaliza)?
Membrii CL sunt persoane trecute de prima tinerete, de multe ori cu studii medii (cei care au studii superioare au absolvit in "epoca de aur" si au ramas la oras.) NICIUNUL dintre membrii CL nu au copii de varsta scolara si doar doi dintre ei au nepoti, elevi in invatamantul primar. Interesele CL nu au nicio legatura cu scoala, ci cu politicul. Nu exista niciun proiect de dezvoltare a comunitatii locale, ci doar o adaptare dupa ureche a unor modele care au functionat in alta parte - prompt abandonate din lipsa de fonduri sau daca rezultatele nu apar peste noapte. Scoala este vazuta ca un consumator de resurse si nu un mediu educational cu influente de lunga durata asupra comuntitatii.

Oare in cate alte sate / comune se regaseste aceasta situatie? Statistic, aproximativ jumatate din scoli se afla in mediul rural.

Mai este ceva de spus?

Cat despre relatia scoala - parinti, am observat (din nou, in scoala mea) ca parintii par sa se teama de scoala. Sunt speriati de asumarea oricarei responsabilitati sau prezentarea oricarei initiative, pentru ca nu doresc sa se schimbe nimic - pentru ca s-ar putea sa se schimbe in rau, fata de ceea ce dansii percep a fi bine. Parintii, ca si profesorii, sunt persoane apasate de traiul zilnic, si care nu mai au energia de a se implica in activitati consumatoare de timp si fara profituri imediate.

Am devenit, din pacate, o societate de consum perfecta, in care idealul este un slogan iar crunta realitate este saracia lucie - materiala si morala.

Emilian Avrămescu spunea...

@Gabi
"Oare in cate alte sate / comune se regaseste aceasta situatie?"

Dupa parerea mea, in marea majoritate.
Ai surprins foarte bine realitatea din mediul rural.