Alexandru a terminat de curând conservatorul. De puţin timp este profesor cu jumătate de normă la o şcoală de muzică şi arte plastice din Bucureşti. Alexandru continuă să cânte la vioară pe scara mea de bloc. Pentru prea multe uşi închise.
Alexandru cântă perfect. Alexandru cântă cu pasiune şi nu greşeşte, nu se grăbeşte, nu dă „rasol”. Alexandru ia liftul până la etajul 7. Cântă. Coboară. Cântă. Pentru fiecare etaj altă piesă. Cântă de parcă ar fi pe scenă, la un concert la care spectatorii au plătit bilet. Nu sună, nu bate la uşă, nu cere. Cântă şi apoi pleacă. Atât.
Prin aprilie, când Alexandru a venit ultima dată, în cutia viorii era 1 leu. Atunci am plâns. Poate de milă, poate de revoltă, poate de neputinţa mea de a face ceva mai mult pentru copilul ăsta. Am încercat, încă de acum 5 ani. Nimeni nu a fost „interesat”. Tot ce am putut face în anii ăştia a fost să întrerup concertul la etajul meu, iar Alexandru să plece mulţumit acasă.
De aseară revolta mea s-a transformat din nou în stare de rău. Ieri, după 5 ani de când îl ştiu pe Alexandru cântând pentru a se putea întreţine, am simţit revoltă în fiecare celulă, dacă pot spune aşa. Mi-a venit să vomit mai precis. Asta e. Câţi copiii or fi oare în situaţia asta?
Am aflat de la o prietenă (care a terminat conservatorul şi care are copilul la un liceu de muzică) că pentru obţinerea unei diplome la un concurs de profil, unii părinţi plătesc 7 milioane de lei. Pentru palmares, cică. Corect? Nu. >>> articol complet >>>
preluare: http://isabellelorelai.wordpress.com/
Alexandru cântă perfect. Alexandru cântă cu pasiune şi nu greşeşte, nu se grăbeşte, nu dă „rasol”. Alexandru ia liftul până la etajul 7. Cântă. Coboară. Cântă. Pentru fiecare etaj altă piesă. Cântă de parcă ar fi pe scenă, la un concert la care spectatorii au plătit bilet. Nu sună, nu bate la uşă, nu cere. Cântă şi apoi pleacă. Atât.
Prin aprilie, când Alexandru a venit ultima dată, în cutia viorii era 1 leu. Atunci am plâns. Poate de milă, poate de revoltă, poate de neputinţa mea de a face ceva mai mult pentru copilul ăsta. Am încercat, încă de acum 5 ani. Nimeni nu a fost „interesat”. Tot ce am putut face în anii ăştia a fost să întrerup concertul la etajul meu, iar Alexandru să plece mulţumit acasă.
De aseară revolta mea s-a transformat din nou în stare de rău. Ieri, după 5 ani de când îl ştiu pe Alexandru cântând pentru a se putea întreţine, am simţit revoltă în fiecare celulă, dacă pot spune aşa. Mi-a venit să vomit mai precis. Asta e. Câţi copiii or fi oare în situaţia asta?
Am aflat de la o prietenă (care a terminat conservatorul şi care are copilul la un liceu de muzică) că pentru obţinerea unei diplome la un concurs de profil, unii părinţi plătesc 7 milioane de lei. Pentru palmares, cică. Corect? Nu. >>> articol complet >>>
