De câtă forță, sacrificiu, demnitate, conștiință și luciditate este nevoie pentru a putea schimba un sistem tocmai cu oamenii care sunt rezultatul lui?


Abonează-te la sinvlex și pe Facebook !

joi, 21 ianuarie 2010

Decizia Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea Legii educaţiei naţionale a fost publicată în Monitorul Oficial

Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale

- extras -

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 23 septembrie 2009, un grup de 27 de senatori şi 62 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor prevederi din Legea educaţiei naţionale, adoptată la data de 18 septembrie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 15 septembrie 2009.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. J5284 din 23 septembrie 2009 şi constituie obiectul Dosarului nr. 7.272A/2009.

La sesizare a fost anexată lista cuprinzând semnăturile celor 27 de senatori şi 62 de deputaţi.  

În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin următoarele:

 CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi celor ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii educaţiei naţionale, adoptată la data de 18 septembrie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 15 septembrie 2009.

De asemenea, autorii sesizării au mai contestat şi dispoziţiile art. 251, art. 54 alin. (11), art. 23 alin. (1) raportat la art. 331 alin. (2) şi art. 298 alin. (1) din aceeaşi lege (...)

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată următoarele:

I. Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia României, "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei". Supremaţia Legii fundamentale este o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumera deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii legilor, lată că supremaţia Constituţiei, nefiind o simplă teorie juridică, are implicaţii practice în care Curtea "spune dreptul" cu privire la legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat Constituţiei, în funcţie de modul în care legiuitorul, ordinar ori delegat, a respectat supralegalitatea constituţională pe care, în fond, s-a întemeiat. De aceea, justiţia constituţională este prin excelenţă de ordin public, constituind o problemă de interes general ce nu poate fi minimalizată ori anihilată de un formalism ce capătă conotaţii nesemnificative în cadrul anumitor realităţi sociale.

De asemenea, dacă în cadrul justiţiei de drept comun judecătorul care, în conformitate cu art. 124 alin. (1) din Constituţie, supunându-se numai legii, are, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia/dreptul de a asigura supremaţia acesteia indiferent că este neclară ori incompletă, de a o interpreta şi de a o aplica, în caz contrar fiind pasibil de denegare de dreptate, şi judecătorul constituţional se supune aceloraşi rigori logice de gândire în aplicarea exigenţelor Legii fundamentale, în absenţa cărora conceptul de justiţie constituţională devine desuet.

Aşa fiind, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte în contradicţie cu Legea fundamentală.

Aşa fiind, Curtea arată că autorii sesizării critică Legea educaţiei naţionale din perspectiva înfrângerii temeiului constituţional ce a legitimat Guvernul să adopte o astfel de procedură. Astfel, fără a contesta posibilitatea uzării de o asemenea modalitate de legiferare, se arată că, de vreme ce Guvernul dispunea de o majoritate sigură în Parlament, s-a folosit abuziv de angajarea răspunderii, care, de ce nu, poate pune în pericol întreaga procedură legislativă prevăzută de Constituţie. Aceasta, deoarece, pe de o parte, în aceeaşi zi au fost adoptate potrivit procedurii speciale 3 proiecte de lege şi, pe de altă parte, realitatea istorică demonstrează abuzul executivului de această procedură (a cincea oară în nici nouă luni calendaristice).

Curtea constată că această critică este întemeiată, însă nu din perspectiva avansată de autorii sesizării, deoarece expresia "unui proiect de lege" trebuie înţeleasă în sens larg, angajarea răspunderii putându-se face şi cu privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte, care pot fi simple ori complexe, singura cerinţă impusă de textul constituţional fiind cea referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul îşi poate angaja răspunderea, adică un program, o declaraţie de politică generală ori un proiect de lege.

În plus, dintr-o interpretare sistematică a art. 114 alin. (1) coroborat cu art. 113 alin. (4) din Legea fundamentală rezultă fără echivoc că legiferarea pe calea angajării răspunderii Guvernului se poate face teoretic de mai multe ori, pentru că nici numărul moţiunilor de cenzură provocate ca efect al utilizării procedurii speciale de legiferare nu este limitat la unu în cadrul aceleiaşi sesiuni.

Aşa fiind, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că Legea educaţiei naţionale contravine art. 114 din Constituţie pentru următoarele raţiuni:

Adoptarea de către Parlament a unui proiect de lege se poate face în procedură legislativă obişnuită ori cu procedură de urgenţă sau prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 67, 76 şi 114 din Constituţie. Prin urmare, Legea fundamentală a instituit 3 modalităţi de legiferare: una firească, uzuală şi care, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, aparţine Parlamentului ca organ "reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării" şi două excepţionale care aparţin Guvernului ca autoritate legislativă delegată în condiţiile art. 115 ori 114 din Constituţie.

Aceste din urmă două posibilităţi de legiferare nu pot fi însă neîngrădite. În caz contrar, s-ar permite eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Dacă, referitor la procedura de adoptare de către executiv a ordonanţelor simple ori de urgenţă, Constituţia şi jurisprudenţa Curţii au asanat eventualele neajunsuri, în ceea ce priveşte legiferarea pe calea asumării răspunderii Guvernului, se impun, în virtutea art. 142 din Constituţie, precizări menite să cristalizeze o viziune unitară asupra acesteia.

Angajarea răspunderii Guvernului potrivit art. 114 din Constituţie reprezintă o procedură complexă ce implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce emană de la executiv, şi, pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare - aşa cum este în speţa de faţă -, fie se ajunge la demiterea Guvernului. Aşa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau nu de amendamentele făcute. La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă în extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. În speţă însă nu se pune aceeaşi problemă, întrucât atunci când există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumării răspunderii nu era oportună, cu atât mai mult cu cât intrarea în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar şi universitar 2010-2011. În plus, Curtea constată că dezbaterea în procedura obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile în problema educaţiei naţionale.

De altfel, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Altfel, nu se justifică recurgerea de către Guvern la procedura angajării răspunderii asupra proiectului de lege.

Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale.

Ţinând seamă de cadrul enunţat mai sus, Curtea constată că Legea educaţiei naţionale, spre deosebire de celelalte două legi asupra cărora Guvernul şi-a angajat răspunderea în aceeaşi zi, urmează să intre în vigoare, potrivit art. 78 din Constituţie, în condiţiile în care nimic nu reclama iminenţa unei asemenea necesităţi, iar toate măsurile de reorganizare a învăţământului, preuniversitar şi universitar, devin efective cu începerea noului şcolar. Aşa fiind, dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura unui proiect de lege nu este absolut, ei trebuind să se supună unor condiţii impuse ori desprinse din realitate sau de caracterul vital al legii pentru programul său de guvernare. A ignora astfel de limitări echivalează cu subminarea unui raport echilibrat între puterile statului, negând până la anihilare roiul de legiferare ca funcţie principală a Parlamentului, prin minimalizarea conceptului de reprezentativitate, întrucât numai senatorii şi deputaţii ca deţinători de funcţii publice alese reprezintă poporul, fiind deci, potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, în serviciul acestuia.

De asemenea, potrivit art. 73 alin. (3) lit. n) din Legea fundamentală, organizarea generală a învăţământului se reglementează prin lege organică.

Aşa fiind, Curtea consideră că ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege nu-şi găsesc o motivare în sensul celor arătate.

Curtea mai constată că, potrivit Programului de guvernare 2009-2012, la cap. V figurează Educaţia ca o componentă esenţială a dezvoltării durabile pentru orice societate. A "asigura cadrul legal pentru exercitarea dreptului fundamental la învăţătură", în acord cu noile realităţi sociale, reclamă o reflectare unitară, completă, sistematică şi coerentă a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces, care nu poate înlătura criteriile circumscrise scopului enunţat mai sus.

Prin urmare, nici simpla prezenţă a domeniului referitor la educaţia naţională în cadrul obiectivelor de guvernare nu justifică înlăturarea acestor criterii, cu atât mai mult cu cât Guvernul, ca deţinător al dreptului de iniţiativă legislativă în acord cu dispoziţiile art. 74 din Constituţie, putea uza de această procedură compatibilă cu necesitatea mediată de atingerea obiectivelor, care, de altfel, au fost asumate de Parlament cu prilejul acordării votului de încredere în acord cu prevederile art. 103 din Legea fundamentală.

În concluzie, pentru a nu fi catalogată drept o procedură de nesocotire a raţiunilor ce au stat la baza edictării dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi făcută oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie.

II. Cât priveşte celelalte dispoziţii legale criticate, Curtea constată că examinarea acestora a devenit inutilă prin aceea că, fiind ţinută de viciul de neconstituţionalitate extrinsec argumentat mai sus, nu mai poate intra pe fondul excepţiei.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A. a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi;

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că Legea educaţiei naţionale este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 18 noiembrie 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 40 din data de 19 ianuarie 2010

 

Niciun comentariu: