De mai multă vreme am o nedumerire... Nu ştiu cum naiba se face că cele mai răsunătoare eşecuri ale mişcării sindicale din învăţământ se întâmplă în timpul guvernărilor P.S.D. Spuneam la sfârşitul anului trecut că, probabil, cea mai josnică manevră făcută vreodată profesorilor de un guvern post decembrist a fost Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2004, o mişcare rudimentară (dar eficientă) a guvernului pesedist, înghiţită ca un hap de sindicate. Practic, prin această ordonanţă de urgenţă, două sporuri esenţiale pentru personalul didactic (stabilitate şi suprasolicitare neuropsihică) au dispărut. Au devenit un fel de cvazisporuri.
Să-mi fie iertat scepticismul (sper din tot sufletul să nu fie fondat), dar mă îndoiesc profund că, în actuala conjuctură politică, legea salarizării unice va fi adoptată până la sfârşitul anului. Şi mă tem că salariaţii din învăţământ nu-şi vor găsi o poziţie foarte confortabilă în noua grilă de salarizare. Miza este prea mare, iar interesele atât de meschine, încât prevăd că, în curând, cei implicaţi (inclusiv sindicatele) se vor poticni pe undeva.
De asemenea, eu cred că acelaşi hap din 2004 a fost servit sindicatelor şi prin încheierea acordului din 6 mai (de fapt, documentul nu este datat şi mă întreb cât de bătut în cap sau cât de rău intenţionat trebuie să fii pentru a face o asemenea eroare). Acordul a fost o bomboană pe care liderii sindicali au supt-o rapid, lăsând mişcarea sindicală cu limba scoasă, poftind în continuare la delicatese precum legea salarizării unice şi alte cireşe de pe tort. Până la asemenea specialităţi, mişcarea sindicală va fi dusă în continuare cu zahărelul şi va primi de la Guvern reţete compensate cu Diazepam. Diagnostic greşit! Mişcarea sindicală din învăţământ are nevoie de Viagra. Şi când mă gândesc câte doze s-ar putea cumpăra din cotizaţie...
Pe aceeaşi tema, Rodica Culcer, în Revista 22:
Constatăm aşadar că marile acţiuni de protest ale sindicatelor din învăţământ, precum şi marile lor măriri salariale au avut loc în perioadele în care la putere se afla fie CDR, fie Alianţa D.A. În schimb, nici guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, nici cel condus de Adrian Năstase nu au fost tulburate de vreo mişcare revendicativă majoră, în ciuda faptului că niciunul nu a acordat sporuri salariale semnificative cadrelor didactice. Articol integral
.
Nu va fi Ecaterina Andronescu ministrul de al cărui nume să se lege o reformă reală a educaţiei: ea s-a dovedit incapabilă să-i stăpânească pe sindicalişti şi a trebuit să fie scoasă din impas de intervenţia „artileriei grele“ compusă din Dan Nica, Marian Sârbu şi Gheorghe Pogea, care i-au trimis pe sindicalişti acasă fără prea mare efort – semn că toată mişcarea lor de protest a fost doar o manevră politico-sindicală. Articol integral
