Un nou fragment din lucrarea de disertaţie a Anei-Maria Iana, care se referă la relaţia părinţilor cu şcoala (preluare http://dianacismaru.wordpress.com )
În vizitele pe care le-am efectuat în şcoli pentru a-mi aduna date pentru disertaţie, în urma prelucrării chestionarelor completate de cei 147 de părinţi şi din discuţiile pe care le-am avut cu reprezentanţii organizaţiilor şcolare, am observat câteva aspecte care ar trebui îmbunătăţite în relaţia familiei cu şcoala. Astfel, există o oarecare apatie a părinţilor privind colaborarea cu şcoala (fie nu vin la reuniuni anunţate, fie nu consideră important să se implice în activităţile organizate cu sau fără participarea altor membri ai comunităţii). De asemenea, părinţii dovedesc uneori o oarecare lipsă de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa cadrelor didactice), timiditate (lipsa de încredere în sine), participare cu ingerinţe (critică şcoala fără nici o înţelegere), preocupări exclusive pentru randamentul şcolar (notele copilului), conservatorism (reacţii negative la idei noi) şi intră în contact cu şcoala numai în situaţii excepţionale, atunci când există probleme în comportamentul copilului sau când acesta ia câte o notă proastă. De asemenea, am descoperit că interesul părinţilor pentru problematica şcolară este invers proporţional cu vârsta copilului.
Am observat, totodată, că sunt unele aspecte care le sunt reproşate organizaţiilor şcolare, privind colaborarea lor cu familiile elevilor şi cu alţi membri ai comunităţii, şi anume: dificultăţile cadrelor didactice de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului, luînd autoritar decizii la reuniunile cu părinţii), lipsa pregătirii privind fructificarea relaţiei şcoală-familie, în beneficiul ambilor parteneri, cerinţele financiare prea mari adresate părinţilor (fondul clasei, fondul şcolii, costul opţionalelor şi activităţilor extraşcolare la care participă copilul), preocuparea scăzută a şcolii pentru implicarea altor membri ai comunităţii în activităţile pe care le derulează.
Am observat, totodată, că sunt unele aspecte care le sunt reproşate organizaţiilor şcolare, privind colaborarea lor cu familiile elevilor şi cu alţi membri ai comunităţii, şi anume: dificultăţile cadrelor didactice de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului, luînd autoritar decizii la reuniunile cu părinţii), lipsa pregătirii privind fructificarea relaţiei şcoală-familie, în beneficiul ambilor parteneri, cerinţele financiare prea mari adresate părinţilor (fondul clasei, fondul şcolii, costul opţionalelor şi activităţilor extraşcolare la care participă copilul), preocuparea scăzută a şcolii pentru implicarea altor membri ai comunităţii în activităţile pe care le derulează.
Ana-Maria Iana
