De câtă forță, sacrificiu, demnitate, conștiință și luciditate este nevoie pentru a putea schimba un sistem tocmai cu oamenii care sunt rezultatul lui?


Abonează-te la sinvlex și pe Facebook !

joi, 11 martie 2010

Naivităţile mele s-au legat de mişcarea sindicală. Din păcate...

Profesorul Sorin Dinco, buzoian prin adopţie, tulcean la bază şi, într-o oarecare măsură (spre vârf, probabil), constanţean de-al meu, trimite şi el în neant  un fel de scrisoare-manifest, o halal-scrisoare deschisă către toţi miniştrii educaţiei, ăia de-au fost, sunt şi vor să vină, cum singur o descrie.
Un fel de poem prozaic, dar şi un studiu din care orice comisie prezidenţială, condusă sau nu de domul Miclea,  ar avea de învăţat. Sau nu. Un rechizitoriu. Sau poate doar o pledoarie a avocatului apărării, naiba mai ştie...  Un comunicat de presă, o introspecţie sau un dialog de tip platonian. Puteţi să-i spuneţi cum vreţi, dar citiţi-l ! Eu reproduc aici câteva pasaje. 


Naivităţile mele s-au legat de mişcarea sindicală
(în acest moment, consider următoarele situaţii: fie să predau de mâine cu demisia pe catedră, fie să calculez cât din numărul de minute de predare reprezintă procentul luat din salariu şi să-mi ocup timpul rămas cu al doilea job – asta, dacă se oferă vreun “fraier” să mă angajeze…)

Bine, nu sunt un naiv să spun că m-am aşteptat ca vreuna dintre guvernările postdecembriste să vină cu o reformă coerentă în reţeaua şcolară. Naivităţile mele s-au legat de mişcarea sindicală. Din păcate, de câţiva ani, de când mesajul liderilor văd clar cât de trunchiat ajunge de la masa negocierilor, în cancelaria profesorilor. Sunt atâtea confuzii, încât:

I. unii profesori nici nu cunosc căreia dintre formaţiunile sindicale, "jucătoare" în învăţământul ro, îi plătesc cotizaţia. însă, în astfel de momente de confuzie, ar trebui să dai credit luptei sindicale... pentru că:

II. ministerul educaţiei vorbeşte cu totul altă limbă decât aceea în care negociază cu sidicatele. către inspectoratele şcolare se transmit nu măsurile reformiste care ar salva şcoala din marasmul care o caracterizează de ani buni, ci ordine “pe linie politică” (ei neagă asta, evident, că doar nu s-au pus vreodată de acord pe temă. ideea e să nu fie şi crezuţi, să nu aibă norocul de a “educa”, în final, numai mase de astfel de “naivi”). mai departe, inspectoratul încearcă să-şi descarce responsabilitatea politică în cârca directorilor, care execută ce pot şi cât pot.  

Profesorii suferă de comoditatea membrului cu cotizaţia plătită
III. divizaţi, debusolaţi de haosul mediatic în care sunt amestecate vorbe de tot felul, de cele mai multe ori reprezentând mesaje fără coerenţă, congruenţă, consistenţă sau referent în legislaţie, profesorii suferă de comoditatea membrului cu cotizaţia plătită (culmea, cotizaţia nu e achitată, în sensul propriu al cuvântului, ci reţinută, indiferent de voinţa cotizantului), căruia trebuie altcineva să-i rezolve problemele. abia aici liderii judeţeni sau naţionali îşi merită indemnizaţiile consistente: ei sunt cei care trebuie într-adevăr să trezească aceste conştiinţe (intelectuali, oameni cu studii superioare, educatori de conştiinţe şi ei) adormite. lehamitea s-a cam extins. câtă vreme nu ai de mulţi ani un statul decent în societate, câtă vreme media a încurajat formarea unei imagini excesiv... deformate a dascălului român şi a mediului şcolar în care acesta se desfăşoară, câtă vreme în covârşitoarea lor parte ieşirile în stradă ale profesorilor s-au soldat cu eşecuri la masa negocierilor, câtă vreme micile succese ale negocierilor nu au căptătat o formă legală unanim acceptată de administraţia românească şi s-au transformat în mii de procese care aduc sporadice "victorii" locale ce nu se materializează în decizii judecătoreşti de jure şi de facto executate, câtă vreme problema acută la care asistăm zilele astea (pentru prima dată în învăţământul românesc postcomunist, la nivel naţional s-au făcut plăţi parţiale ale salariilor în procente cuprinse între zero şi 70%) riscă din nou să se dilueze repede şi trist tot într-un amestec de mesaje ridicol-arogante - câtă vreme avem circ, dar nu mai avem pâine, cred că ar fi momentul... 

Tehnica asta de a apela la bunul simţ printr-o parşivenie fix pe invers mă scandalizează cel mai mult.
Hei! Nicăieri în “fluturaşul” cadrului didactic nu se regăseşte un spor salarial pentru “relaţii musai decente cu patronatul” (ceea ce ar putea fi echivalat chiar şi de un “spor de ruşine/jenă”). Mereu auzim vreun guvernant: “am încerede în decenţa, în buna credinţă a cadrelor didactice…” Fugi, dom’le! În primul rând, când ceri aşa ceva, trebuie să dai tot cam aşa ceva la schimb. În al doilea rând, subtextul acestei cerinţe este de o perversitate penală: guvernantul insinuează că orice ieşire din careul disciplinei lui, consacrate de misiunea nobilă pe care o are – aceea de a educa – îl expune pe dascăl/profesor oprobiului public. Aşa au făcut în ultima vreme guvernanţii “deranjaţi” de protestele dascălilor: i-au arătat cu deştul părinţilor şi elevilor “frustraţi” temporar (în greve) de dreptul la educaţie. Tehnica asta de a apela la bunul simţ printr-o parşivenie fix pe invers mă scandalizează cel mai mult. Nu că-mi tai din salariul pentru care chiar muncesc, nu prind muşte, nu că mă tratezi ca pe ultimul dintre bugetari, tăind din venitul meu cu siguranţa că nu voi muşca mâna murdară cu care îmi arunci viaţa în mizeriile de tot felul, nu lipsa de consideraţie cu care îmi demonstrezi că mă poţi călca oricând în picioare, după care te ştergi tot de mine şi pleci nestingherit de nimeni mai departe - nu! Ci faptul că apelezi la credinţa mea că lumea mai e şi bună, credinţă cu care intru la ore şi pe care vreau să o transmit şi copiilor tăi, ca ei să o transmită copiilor lor, credinţă pe care tu nu ai cum să le-o transmiţi din moment ce mă scuipi imediat acolo unde te faci că vrei să mă pupi! Iar asta nu se va schimba niciodată, vrei tu să mă asiguri…